luni, 1 aprilie 2013

arhitectura Greciei antice_ perioada Homerică




 Invazia unor popoare din nordul peninsulei Balcanice, care s-a declanşat în jurul anului 1200 î.e.n., a constituit un moment de cotitură în istoria civilizaţiei din Grecia.
Cei dintâi au fost ionienii care s-au aşezat în Attica de unde s-au răspândit în zona centrală a litoralului egeean al Asiei Mici, denumită ulterior Ionia, şi în făşiile de mijloc şi de nord ale arhipelagului eggean; au urmat eolienii care s-au  întins în întreaga peninsulă şi în zona de nord-vest a litoralului microasiatic, pentru ca la rândul lor, dorienii să-şi facă loc în Peloponnesos în Argolis (Argolida), vechiul centru al civilizaţiei miceneene, în zona centrală a Greciei şi în fâşia sudică a arhipelagului.
Războinicii ahei, stăpâni ai puternicilor cetăţi pregătite parcă să reziste oricărui năvălitor, au trebuit să cedeze în faţa noilor veniţi, aflaţi pe o treaptă inferioară a evoluţiei, dar cunoscători ai unui mijloc mai avansat de producţie: metalurgia fierului. Săbiile de bronz miceneene nu au putu face faţă lăncilor lungi de fier ale dorienilor, după cum cetăţile lor au trebuit să cedeze în faţa unor invadatori care nu cunoşteau, probabil, decât arhitectura colibei. Transfigurarea poetică a acestor evenimente, a mişcărilor diverselor populaţii şi a luptelor care au avut lo0c a căpătat forma unei legende despre răpirea unei femei frumoase, care ar fi provocat un război cu o durată de zece ani, legendă fixată în epopeele homerice.
Infiltrarea noilor veniţi a avut caracterul unui proces treptat. Astfel, pătrunderea dorienilor în Argolis, reprezentând etapa cea mai târzie a acestei migraţii, este atestată între anii 1000 si 900 î.e.n. De aceea, destrămarea statelor aheene nu a avut aspectul unei prăbuşiri bruşte, după cum nici între civilizaţiile miceneană şi greacă nu a existat o ruptură categorică.
Aria geografică în care se desfăşoară evoluţia arhitecturii greceşti, depăşeşte mult pe cea care a constituit teatrul civilizaţiei preelene. Fenomenele migratorii, legate de venirea triburilor elene şi exodul vechilor locuitori, vor face ca procesul etogenezei poporului grec, cât şi naşterea civilizaţiei elene să depăşească cadrul Greciei continentale şi insulare. Extinderea „lumii greceşti” va avea loc şi ca rezultat al unei ample mişcări de colonizare, începută în sec.al VIII-lea î.e.n., provocată de cauze social-economice.

arhitectura perioadei homerice (c.1200-c.650)

În afara surselor arheologice, informaţiile privind cea mai veche treaptă a evoluţiei civilizaţiei elene sunt furnizate de către epopeele homerice, de unde şi denumirea dată acestei trepte.
Distrugerile provocate de invazia triburilor din nordul peninsulei  Balcanice, îngreunează procesul de preluare a tradiţiilor creto-miceneene de către noua arhitectură  grecească în curs de construire. O seamă de programe, tipuri arhitecturale şi procedee de construcţie dispar pentru totdeauna. Dispar aşezările fortificate şi palatele de tipul reşedinţelor regale de la Mikinai (Mycenae) şi Tirynth, centru şi simbol al puterii politice şi militare miceneene. Mormintele de tip tholos, dispare finisajul preţios, pavimentele de alabastru, frescele şi prispele de piatră dură policromă.
Noii veniţi, a căror organizare socială se află în faza unor relaţii gentilice, se constituie în aşezări stabile. Ştirile arheologice despre arhitectura realizată în secolele XII-VII, îndeosebi cele privind locuinţa, sunt foarte sărace. Din cauza materialelor perisabile folosite, a suprapunerii de aşezări succesive pe acelaşi amplasament, această arhitectură poate fi apreciată numai după formele de plan. Cele mai vechi urme de locuinţe protogreceşti  reprezintă o arhitectură cu caracter spontan, fără o tipologie precisă, adaptată materialelor locale şi terenului ales ca amplasament. O seamă de modele votive de ceramică, despre care nu se ştie cu certitudine dacă reprezintă locuinţe sau temple, găsite la Perachora, Argos, Ithake, Lemnos, Samos, demonstrează existenţa în perioada homerică a tipurilor de edificii cu plan absidal şi rectangular. Locuinţele, de plan rectangular sau patrulater, al căror amplasament avusese un caracter spontan, de unde a rezultat şi aspectul de ansamblu al acestor aşezări, aveau una sau mai multe încăperi comunicante, în preajma căreia se contura un spaţiu liber, probabil centrul civic al aşezării care, deşi lipsit de orice formulare monumentală, pare să fi anticipat agorele greceşti  de mai târziu.
Toate aceste aşezări, lipsite de orice fel de fortificaţii, erau apărate  numai prin poziţia lor greu accesibilă. Excepţie face aşezarea de la Smyrna (Izmir), de pe coasta Asiei Mici, colonie grecească de la finele secolului al XI-lea î.e.n. unde în secolul al-IX-lea î.e.n. este atestată prima incintă datată sigur, executată din cărămidă crudă cu întărituri de lemn, pe un soclu de piatră. Cele trei faze de existenţă ale aşezării protogreceşti sunt marcate de utilizarea tipului de locuinţe cu plan oval (sec. al-X-lea î.e.n.) pentru ca în faza situată aproximativ între anii 770-670, celor două tipuri să li se adauge tipul absidal şi tipul circular, acesta din urmă utilizat pentru construcţii auxiliare.
Tehnica construcţiilor
În ceea ce priveşte sistemele de construcţie, sursele arheologice demonstrează o anumită continuitate în raport cu experienţa creto-miceneană. Fundaţiile clădirilor erau executate din piatră brută legată cu argilă, depăşind câteodată nivelul terenului sub forma unui soclu, zidurile aveau un schelet de lemn şi o umplutură de argilă compactizată sau de cărămidă crudă. Stâlpii de lemn, necesari pentru susţinerea tavanelor, aveau drept bază lepezi de piatră. Se poate deduce că acoperişurile erau la început plate, confundându-se cu tavanul, executate din bârne, împletitură de crengi şi lut, pentru ca, mai târziu, să se producă o despărţire între tavan şi învelitoarea susţinută de popi şi căpriori, de unde a rezultat un pod şi un fronton, proces ilustrat de modelele votive din Argos şi Peracora. La locuinţelor claselor conducătoare s-a găsit preocuparea de a proteja şi de a împodobi, aşa cum mărturisesc textele homerice, piesele constructive din lemn, cum sunt coloanele sau ancadramentele de uşi, prin îmbrăcare cu foi de aramă.
Arhitectura de cult
Miturile moştenite din perioada comunei primitive au constituit baza unui pantheon alcătuit din zeităţi antropomorfe. Iată de ce „casa zeului”, templul, era concepută asemenea unei locuinţe omeneşti. Dacă în etapele corespunzătoare civilizaţiei creto-miceneene, rolul conducător în arhitectură îl avusese palatul, despărţindu-se de ansamblul aulic, diferenţiindu-se tipologic, arhitectura templului grec, derivată din megaroonul micenean, va sintetiza principalele realizări, din cadrul tuturor celorlalte programe, devenind programul cel mai reprezentativ, conducător, al arhitecturii antice greceşti.

Megaroonul micenean, sursa tipologiei templelor
Cele mai vechi urme păstrate, dacă se acceptă datarea care le este atribuită, nu indică o evoluţie tipologică clară a templului, deoarece o seamă de verigi, care ilustrează această evoluţie, s-au pierdut, iar tipuri mai vechi din punctul de vedere al situării lor pe scara evoluţiei coexistă pe tipuri mai recente şi mai perfecţionate. Deşi arhitectura de locuinţe a grecilor nu pare să fi manifestat receptivitate pentru tipul cel mai evoluat al locuinţei miceneene, datorită unor asemănări formale, se consideră că acestea din urmă ar fi avut un rol determinant pentru construirea arhitecturii templului grec. Alături de costrucţii cu destinaţie specială pentru cult, fără îndoială, au fost utilizate ca temple spaţiile de tip megaroon din cadrul palatelor părăsite ale vechilor căpetenii miceneene, iar vetrele lor au servit ca altare pentru sacrificii. De altfel , în cadrul locuinţei căpeteniei din aşezarea protoelenă de la Karphi, se poate distinge prezenţa unui spaţiu hypetral destinat cultului, care închidea un altar, ceea ce constituie o replică la tradiţia preelenică privind integrarea templului în compoziţia ansamblului.

Desprinderea  formelor arhitecturii de cult din cadrul arhitecturii de locuinţe este ilustrată de rămăşiţele unuia dintre cele mai vechi temple greceşti,   templul lui Apollon din insula Thera (Santorin), reprezentând o formă de trecere de la locuinţă la templu, mai apropiat prin compoziţia sa de o locuinţă.  În cele din urmă, arhitectura de cult adoptă tipul de megaroon cu succesiunea sa de încăperi devenită tradiţională: un portic între ante (aithousa), tinda (prodomos), şi încăperea principală, înzestrată cu vatră (megaroonul propriu-zis).

Altarele
Conservatorismul funcţional şi obiceiurile legate de cultul casnic al strămoşilor menţin altarul în interior, pentru ca, într-o etapă ulterioară, aceasta să fie scos în afara clădirii. Cel mai vechi altar dispus în aer liber cunoscut, un paralepiped de piatră de mici dimensiuni, contemporan cu altarul de la Karphi, descoperit  în preajma templului Herei la Samos, în lumea ionică, datează de la mijlocul secolului al X-lea î.e.n. În Peloponnesos, la Sparta, amplasarea templului Athenei Orthia, la începutul secolului al VIII-lea î.e.n. a trebuit să ţină seama de prezenţa unui altar, existent deja de câteva decenii.

Arhitectura templelor, derivată din arhitectura megaroonului, reia în cazul exemplelor celor mai vechi, poate, sub influenţa arhitecturii populare, un tip de plan cu terminaţie absidală utilizat în arhitectura locuinţei preelenice cu un mileniu în urmă, formele rotunjite erau mai convenabile în cazul utilizării zidăriei de piatră brută legată cu argilă, care prezenta dificultăţi la realizarea colţurilor. Acesta este cazul aşa numitului  megaroon A din Thermos, cu datare şi destinaţie incertă, atribuit sfârşitului  mileniului I î.e.n., al unui sanctuar de mici dimensiuni (5,50x7,60m), cu terminaţie absidală, din Perakhora de la sfârşitul secolului al IX-lea î.e.n., peste care s-a suprapus Heraionul, templul dedicat cultului Herei Akraia sau al mulajului votiv găsit în interiorul acestui sanctuar, databil din a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n., redând însă un tip de templu sau de locuinţă, fără îndoială, mult mai vechi.



Perakhora, Peloponnesos, perioada homerică . Mulaj votiv (sec. al VIII-lea î.e.n.) găsit în interiorul templului Herei Akraia, redă un tip de templu sau de locuinţă alcătuit dintr-o încăpere cu terminaţie absidală şi un pronaos delimitat lateral de câte două coloane gemene. Reconstituirea structurii cu schelet de lemn şi umplutură de cărămidă













Megaroonul A din Thermos prezintă un plan de formă rectangulară, terminat cu o absidă, fiind împărţit prin doi pereţi transversali, de unde rezultă un pronaos, un naos şi un adyton absidal.























Alte temple recurg la forme de plan rectangulare, convenabile în cazul folosirii unui schelet de lemn (cu umplutură de cărămidă crudă)sau a pietrei tăiate sub formă de blocuri.

Un plan de formă rectangulară, împărţit, ca şi în cazul megaroonului A din Thermos, în pronaos, în naos şi adyton, îl are aşa  numitul megaroon B, ale cărei urme au fost descoperite într-un strat superior faţă de cel al megaroonului A.
  


Prinias, Creta, templul A (sec. al VIII-lea î.e.n.) se înscrie în procesul de naştere al templului elen pe baza megaroonului preelenic. Coloana dintre ante, din axa, din axa pronaosului, răspundea necesităţilor unei structuri cu schelet de lemn, care diviza cella pentru a rezolva o deschidere în acoperiş în scopul evacuării fumului de la altarul pentru sacrificii dispus în interior.











Templul A din Prinias, atribuit ca dată secolului al VIII-lea î.e.n., avea un plan trapezoidal, cu un pronaos prevăzut cu o singură coloană între pilele antelor, care moştenea forma aithousei preelenice.





Templul din Dreros (prima jumătate a sec. al VII-lea î.e.n.), prezintă o formă deosebită de pronaos determinat de patru coloane grupate câte două în dreptul zidurilor longitudinale. Un portic similar îl redă şi macheta din Perakhora, după cum şi mulajul găsit în templul Herei din Argos înfăţişează  un pronaos deschis, dar cu numai două coloane. Acest pronaos deschis constituie embrionul pteromei templului peripter de mai târziu, înconjurat pe întregul perimetru de coloane, care va deveni tipul clasic al templului lumii greceşti.  Atât templul din Prinias, cât şi cel din Dreros aveau în axa naosului câte două coloane de lemn între care se afla altarul (vatra), evacuarea fumului fiind soluţionată printr-o deschidere în acoperiş, protejată, poate, de o lucarnă. Amplificarea dimensiunilor  cellei face ca templele să se depărteze de tipul megaroonului.
Necesităţile de acoperire a spaţiului interior determină pe constructori să recurgă la unul sau două şiruri de suporţi verticali, obţinându-se în felul acesta împărţirea cellei în două sau trei nave. Dedesubtul oikos-ului Naxienilor din cadrul sanctuarului zeului Apollon din Delos s-au identificat urmele unei săli rectangulare, databile din secolul al X-lea î.e.n., cu dimensiunile de 20,70x5,20m, înzestrate cu două şiruri de coloane de lemn dispuse la o distanţă de 0,70m faţă de zidurile laterale executate, probabil, cu schelet de lemn şi umplutură de cărămidă crudă. Datorită similitudinii cu soluţiile întâlnite ulterior, clădirea poate fi considerată un templu.
În cursul secolului al VII-lea î.e.n., megaroonul B din Thermos a fost înconjurat cu un portic alcătuit din stâlpi de lemn cu baze de piatra (lespezi), care repeta forma megaroonului A în sensul de a avea o terminaţie eliptică. „Colonada” adăugită megarionului B din Thermos l-a transformat într-un templu peripter.
Heraionul perioadei arhaice din Samos
Pentru evoluţia templului grec în perioada homerică merită o atenţie deosebită cele trei faze de existenţă ale Heraionului din Samos, anterioare dipterului istoric gigant, datând, respectiv, de la începutul secolului al VIII-lea î.e.n. din a doua jumătate a aceluiaşi secol şi în jurul anului 675 î.e.n. În toate cele trei faze, postamentul şi cella templului (cea din urmă, cu excepţia primei faze când fusese construită din cărămidă crudă) erau executate din piatră fălţuită, iar coloanele şi elementele purtate din lemn. În primele două faze învelitoarea fusese plată, pentru ca în final, să se recurgă probabil, la un acoperiş în patru pante. În ceea ce priveşte tipologia, primul Heraion era alcătuit dintr-o cellă deschisă către est printr-un portic cu trei coloane in antis, divizată printr-un şir median de 12 coloane. În a doua fază, acestui templu i se adaugă o pteromă, prima datată sigur, cu şapte coloane pe faţada de est, număr impar cerut de prezenţa coloanelor din axă, cu şase pe faţade de vest şi câte 16 pe faţadele laterale. Reconstruit integral, în a treia fază, Heraionul se prezintă ca un templu peripter cu 6x18 coloane, cu cella împărţită longitudinal prin două şiruri de coloane apropiate zidurilor laterale şi nu şir de coloane interpus între latura de est a pteromei şi faţada cellei cu două coloane in antis. Platforma templului în cele trei faze atingea următoarele dimensiuni: 32,86x6,5m ; 36,86x9,5m ; 37,70x11,90m.
  


Olympia (Miraka), Peloponnesos, perioada arhaică



Templul Herei, refăcut de trei ori pe acelaşi amplasament, după cea de-a treia refacere (c.600 î.e.n.) reprezenta încă o construcţie cu schelet de lemn, umplutură de cărămidă, soclu şi ortostaţi de piatră, urmând ca, în decursul câtorva secole, să aibă  procesul înlocuirii treptate a coloanelor de lemn cu coloane de piatră.

Transformarea vechilor acropole, reşedinţe ale basileilor, în reşedinţe ale zeilor, apariţia unor oraşe cu reţeaua stradală prestabilită, de plan ordonat, trecerea de la construcţii de lemn şi cărămidă crudă la arhitectura de piatră, constituirea ordinului, cristalizarea tipului de templu peripter, diferenţierea funcţională a arhitecturii, marcată prin apariţia unor programe variate, deja constituite sub aspect tipologic, reprezintă contribuţia perioadei arhaice la dezvoltarea arhitecturii şi urbanismului.

Akragas (Agrigentum, Agrigento), Magna Graecia, Sicilia, perioada arhaică. Oraşul ridicat pe malul mării pe un platou uşor înclinat, este conceput şi realizat (580-550) după un plan prestabilit pe baza unei reţele stradale rectangulare. Fâşia de teren de pe faleză a fost treptat ocupată de sanctuare, fiind denumită astăzi „Valea Templelor”.

Selinous (Selinus, Traiano-Polis, Selinunte), Magna Graecia, Sicilia. Beneficiind de o acropolă, prinsă între cursurile a două râuri, devenită”reşedinţă a zeilor”, oraşul dezvoltat la poale este sistematizat între anii 572-525 în baza unei reţele rectangulare, din care, pentru prima oară, se desprind două străzi principale, perpendiculare. Un al doilea ansamblu religios reprezentativ s-a alcătuit în cadrul oraşului, către est.

Poseidonia (Paestum, Pesti), Magna Graecia, Lucania, perioada arhaică. Sistematizarea oraşului, realizată anterior anilor 520-510, a generat o reţea rectangulară de străzi, rezervând o fâşie construcţiilor monumentale. Această reţea a fost transmisă, probabil, coloniei romane de mai târziu, când s-au precizat un cardo şi un decumanus.

Contribuţia cea mai importantă a arhitecturii perioadei arhaice este transpunerea în piatră a structurilor de lemn şi cărămidă nearsă, un proces treptat şi îndelungat, care se poate urmări în arhitectura templului, devenit program conducător al arhitecturii elene, piatra fiind utilizată succesiv pentru orthostaţi, zidurile cellei, coloane, antablamente, elemente decorative ale învelitoarei.
În cursul perioadei arhaice se definitivează cristalizarea tipului de templu peripter cu cella alcătuită din pronaos, naos, opisthodomos sau adyton, având spaţiul principal uninavat în trei nave.

Este de semnalat că toate datele privind structura, tipul şi numărul de coloane al templelor perioadei homerice sunt rezultatul unui efort de reconstituire a unor resturi adesea foarte sărace şi, în consecinţă, au un caracter parţial ipotetic.



Bibliografie:

Istoria universală a arhitecturii­ Gheorghe Curinschi Vorona


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu