joi, 19 decembrie 2013

Bradul, legătura dintre Divinitate şi Om

Împodobirea bradului are azi  o semnificaţie religioasă ce este legată de naşterea lui Isus, Mântuitorul creştinilor. Plasarea sărbătorii naşterii lui Isus la finele lunii decembrie sau începutul lunii ianuarie (25 decembrie sau 6 ianuarie) se datorează copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre naşterea lui Isus, ba mai mult, de câţiva ani, s-a emis ipoteza că Isus s-ar fi născut vara şi nicidecum în decembrie. Ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a religiei creştine, deoarece, în acele vremuri, masele erau puternic ataşate de sărbători şi practici păgâne.
După cum nu era stabilită o dată fixă, creştinii celebrau evenimentul la Saturnalia, o sărbătoare romană păgână care marca solstiţiul de iarnă, pe 25 decembrie. Creştinii au preluat această zi pe motiv că romanii o declaraseră deja o zi de sărbătoare. Saturnalia era ţinută în cinstea lui Saturn, zeul roadelor şi era o zi de festival, în care se aduceau jertfe la templu, oamenii îşi vizitau prietenii şi îşi făceau daruri. O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui şi alungării iernii (ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.
Bradul împodobit era folosit în diferite ritualuri păgâne şi de vrăjitorie. Bradul împodobit era închinat zeului Ba’al (dezambiguizare), un zeu vest semitic (Siria), care înseamnă în ebraică Rege, Zeu, Soţ, Stăpân, Domn, Maestru. Ba’al mai este folosit şi ca zeu al Morţii, al Fertilităţii sau al Timpului. Poate că de aici şi din aceste timpuri (aproximativ 1.185 î.C.) s-a adoptat şi în obiceiurile dacice împodobirea bradului în momentele cele mai importante din viaţa unui om: naştere, nuntă şi înmormântare, toate acestea fiind însoţite de brazi împodobiţi cu diferite obiecte, fiecare având o semnificaţie, dar cea mai importantă fiind a bradului în sine: Nemurirea.
La sirieni, Ba’al era zeul al ploilor, vântului şi norilor, toate acestea reprezentând fertilitatea. La cartaginezi era zeul cerului şi al vegetaţiei, deci, implicit, legătura dintre spiritual şi lumea reală, pământeană.
Deci, obiceiul de a împodobi bradul în decembrie, şi chiar de a da daruri, nu are legătură cu naşterea lui Isus, ci semnifică închinare la zeul Ba’al şi cultul Saturnaliilor; naşterea lui Isus nu se numeşte Crăciun; Crăciunul e numele unei sărbători păgâne. Obiceiuri de iarna precum coroniţa pusă pe uşă sau in casă , nuieluşa de Moş Nicolae şi colindatul sunt obiceiuri vrăjitoreşti. Jertfirea porcului de Ignat (20 decembrie) era un ritual demonic . Sărbătoarea Revelionului semnifică închinare la zeul Ianus şi provine din antichitatea greco- romană; sărbătoarea Revelionului nu are legătură cu Biblia şi nu ar origine în sărbătorile evreilor din Biblie deoarece calendarul evreiesc e diferit de calendarul actual, iar sărbătorile Biblice evreieşti nu au nici o legătură cu zeul Ianus şi nici cu cultura antică  greco-romana; în realitate, catolicismul  şi ortodoxia au introdus în mod fraudulos Revelionul în creştinism  şi folosirea de artificii şi petarde de revelion e un obicei vrăjitoresc.  



Simbolul bradului de Crăciun mai vine din vremuri îndepărtate, dintr-un cult celtic conform căruia pomul este o metaforă a axului lumii, a legăturii spirituale dintre pământ si Divinitate. Aceasta, aşa cum am mai spus era şi simbolul zeului Ba’al, cu mult mai „bătrân”.  Bradul, considerat axul lumii, are trei elemente mitice: cerul (coroana), omul şi pământul (tulpina) şi lumea de dincolo (rădăcina).
Vikingii considerau bradul un simbol al aducerii aminte că întunecimea şi frigul iernii se vor sfârşi, iar verdele va reapărea.
Druizii împodobeau stejarii falnici cu fructe şi lumânări pentru a-i îmbuna pe zeii recoltelor.
În jurul bradului, de-a lungul timpului au fost ţesute nenumărate legende şi istorii, dar se pare ca toţi au căzut de acord că bradul de Crăciun îşi are originile în Germania. De aici, el a pătruns încet în toate casele Europei. Un rol important îl joacă monarhia britanică, prin intermediul prinţului Albert, care în anul 1841 a împodobit primul brad la Castelul Windsor.

Imigranţii germani au dus bradul şi în America, dar aici au fost necesari mulţi ani, ca bradul să nu mai fie privit ca un simbol păgân.
Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeşi dată , „Iule”, pentru a comemora „renaşterea  soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) .
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului
, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constată scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum).


Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost, deci, că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală   se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Iisus, transforma apa în vin.
În secolul IV, Biserica Catolică a adoptat sărbătoarea, redenumind-o din ”Saturnalia” în ”Crăciun”, cu scop să convertească păgânii la creștinism.
Crăciunul a fost stabilit ca sărbatoare oficială în anul 325 de primul împărat roman creștin, Constantin cel Mare, fixându-se atunci ziua de 25 decembrie. În anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeași dată pentru sărbatoarea Nașterii Domnului.
Creștinii secolului al III-lea susţineau creația lumii ar fi avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie.
Sărbătorile din jurul solsti
țiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. 
În tradiția populară românească, bradul și Crăciunul au o legătură relativ recentă, de pe la jumătatea secolului al nouăsprezecelea și a venit dinspre Occident, deşi bradul a avut întotdeauna un rol important în viaţa românilor, încă din vremea dacilor, fiind prezent în momentele cheie ale vieții românului: naștere, nuntă și moarte. În funcție de zonă, la nașterea unui copil, se sădea un brad, sau moașa închina nou-născutul în fața unui brad rostind cuvinte magice, iar gestul îi înfrățea simbolic pe cei doi. La nuntă, bradul, frumos și mândru împodobit, este purtat cu mare cinste de cavalerul de onoare. Bradul apare și la ceremoniile de înmormântare.  


Dacii aveau un cult pentru brad, dar cu  înţeles total diferit. Bradul era un copac ritual care era tăiat la moartea cuiva. Obiceiul s-a păstrat încă în regiuni din Oltenia şi sudul Banatului.
Dacii nu făceau asta  din tristeţe, ci din contra, pentru ei moartea era o sărbătoare iar naşterea, prilej de tristeţe. Prin moarte ei treceau dincolo, la Zamolxis, iar bradul era un semn al "nunţii mortului", care poate fi interpretat drept unirea răposatului cu natura.

 Bradul este Nemurirea spiritului, dar şi renaşterea omului, reprezintă un ciclu complet şi perpetuu, aşa cum omul, prin esenţa sa divină, nu moare niciodată. Bradul este legătura indestructibilă dintre Divinitate şi om, legătura mistică dintre pământ şi cer.



Fotografiile prezentate sunt brazii mei pe care i-am împodobit în ultimii ani. Poate aceştia te pot inspira în aranjarea bradului tău. Şi singura urare pe care eu ţi-as spune-o cu  mare drag este să-ţi găseşti adevăratul drum alături de cei dragi.




Eu nu promovez împodobirea brazilor naturali.
Un brad vândut în piaţă are cel puţin 6-7 ani. Nu se pot acoperi toate suprafeţele tăiate în fiecare an pentru ca tu să-ţi împodobeşti bradul. Susţin folosirea brazilor sintetici sau a celor din ghivece şi replantaţi după sărbători.
Susţin această  campanie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu